Prin Declarația agreată prin consens de toți șefii de state și de guverne ai celor 30 de aliați din Consiliul Nord-Atlantic se spune clar că „agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei” este cea mai gravă amenințare pentru securitatea euro-atlantică, de decenii. Și că „războiul Rusiei împotriva Ucrainei a făcut țăndări pacea în Europa și provoacă suferințe umane și distrugeri enorme.”
De aceea, șefii de state și de guverne din NATO „condamnă invazia Ucrainei în cei mai viguroși posibil termeni”.
Putin personal este somat să oprească imediat războiul și să își retragă trupele din Ucraina. Tot lui personal i se atrage atenția că „retorica sa escaladantă este iresponsabilă și destabilizatoare”, în condițiile în care „atacul Rusiei în Ucraina amenință securitatea globală”, iar „asaltul ei asupra normelor internaționale face lumea mai puțin sigură.”
În plus, Declarația indică și care este singurul curs al evenimentelor, acceptabil pentru toate și fiecare dintre aceste state membre NATO: „Rusia să se angajeze în mod constructiv în negocieri credibile cu Ucraina, pentru a obține rezultate concrete, începând cu o încetare a focului sustenabilă și mergând înspre o retragere completă a trupelor rusești de pe teritoriul ucrainean.”
Cu sublinierea că nu de la Putin așteaptă NATO să vadă negocieri credibile, începând cu încetarea focului și terminând cu retragerea trupelor rusești din Ucraina.
Lui Putin i s-a cerut să facă asta fără nicio negociere prealabilă. Chiar de atunci, de la data și ora Declarației.
De unde diferența asta de abordare, în același document consensual al Alianței Nord-Atlantice?
Păi de unde altundeva decât din promisiunea făcută de aliați că vor „lucra cu restul comunității internaționale pentru a-i aduce să dea socoteală pe cei responsabili de violarea legii umanitare și internaționale, inclusiv crimele de război”.
Adică, Putin nu mai are cum să se califice ca parte legitimă în vreo negociere, ca să nu mai zicem nimic despre vreo implementare a soluțiilor negociate, începând cu încetarea focului și continuând cu retragerea trupelor rusești din Ucraina.
Și nici nu mai există vreo alternativă pentru Putin, ca interlocutor în cadrul sistemului de securitate mondială, vocea sa, prin care a emis acea „retorică iresponsbilă și destabilizatoare” fiind de acum înainte complet ignorată de omologii săi din NATO și de pe practic oriunde.
Ceea ce, cum spuneam, reprezintă o nouă etapă a relațiilor noastre cu națiunea rusă, din federația cu același nume.
Știu că mulți încă tremură la gândul că un Putin încolțit ar fi un Putin mai periculos decât a fost până acum.
Dar îi întreb eu pe tremuricii ăștia: oare cât de mai periculos decât este acum ar mai putea fi Putin? Ce altceva ar mai putea să facă, mai grav decât că vorbește cum vorbește (retoric, desigur) și acționează cum acționează, prin generali, prin diplomați și prin întregul popor rus din Federația pe care o prezideză?
De ce ar trebui să ne fie mai frică de ce ar putea face, decât de ceea ce deja face?
Are Horatiu un catren dintr-o Odă (Cartea a III-a, Oda 2), din care este citat de obicei doar primul vers, deși următoarele sunt de fapt cele importante:
Dulce et decorum est pro patria mori:
mors et fugacem persequitur virum
nec parcit inbellis iuventae
poplitibus timidove tergo.
(Adică, într-o traducere grăbită:
Dulce și festiv este să mori pentru patrie:
moartea îl urmărește pe bărbatul ce fuge
nu îi cruță pe tinerii ce se feresc de război
încovoiați laș și sfioși.)
L-am adus pe Horatiu în discuție doar pentru că face parte din fundamentele ideatice ale civilizației euro-atlantice. Fundament pe care se vede cu ochiul liber că se sprijină și civilizația națiunii eroice ucrainene.
Iar noi de ce am fi mai prejos?
media advertising
